De curând, a avut loc la Brăila, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati”, lansarea celei mai noi cărți a lui Valeriu Valegvi, „Singurătatea fulgului de zăpadă”. Evenimentul era să nu se mai desfășoare din cauza furtunilor de zăpadă care au avut loc în acea săptămână, un eveniment similar fiind amânat la Galați. Glumind mai mult sau mai puțin, Natura a vrut să arate ce înseamnă puterea singurătăților…
În altă ordine de idei, unul dintre răspunsurile la întrebarea veche,Mais où sont les neiges d’antan? , se poate găsi în această carte a lui V. Valegvi, poet care se poate juca cu întrebarea, altă întrebare: cine scrie, poezia pe poet sau poetul pe poezie?
Analizând titlul, ce este mai greu, filosofic vorbind: să fii singur în fața misterului creației sau să fii un fulg de zăpadă… greu? Greu de răspuns: poezia cere poezie și Valegvi dovedește încă o dată că este prins în mrejele Ielelor-Muze, că este condamnat la metaforă, chiar și la metafora singurătății absolute, dar… mântuitoare!
„Acolo-n singurătatea fulgului de zăpadă/ te regăsești mai împlinit neînțelese/ îndemnuri te copleșesc verzi și uscate/ îți ocupă urechile dinspre țărmul-frate/ vin zvonuri de rod înmiit// încă o dată recitești ultimele versuri/ ieșite de sub condeiul nărăvaș lăcrimezi/ instantaneu ești la a nu știu câta încercare/ să surprinzi increatul în diminețile în care/ e permis chiar totul// cineva citește dintr-o carte pentru a/ ne verifica acele bune practici în aflarea/ adevărului impregnat în coaja nucilor din/ grădina suspendată din vis în care desigur/ părinții noștri s-au rătăcit demult în/ căutarea fructului de aur” (p. 42, partea a XI-a a poemului care dă titlul cărții, poem complex, din 11 părți, poate trimitere respectuoasă către elegiile lui Nichita!)
Surprindem o abstractizare care se apropie poate pentru prima oară de Ion Barbu, pe ici și colo, cert este că este surprinsă căutarea sisifică a poetului („ești la a nu știu câta încercare/ să surprinzi increatul în diminețile în care/ e permis chiar totul”), dar Absolutul, în apărarea Adevărului, tot va ridica turnuri Babel, chiar și dintr-un singur fulg de zăpadă: omul învață, în idealismul său, că Adevărul poate fi spus din ce în ce mai greu, pe măsură ce înaintezi în vârstă, și afli că fiecare om are adevărul lui, pentru care va fi mântuit (sau nu!)…
Adevărul poate fi luminat doar parțial, cu lumânarea aceea, alta decât cea a dorințelor sau a poftelor, al căror Limbaj se întrepătrunde, umil, cu Limbajul Cuvântului, se întrepătrunde la „granița dintre vis și realitate” pe care poetul îndrăznește să creadă, de la primul text, că poate fi mutată „înăuntru”, „Cât suntem vii”, se numește primul text, auto-denunț sui generis: reveria este nectarul și ambrozia poetului virusat de „imaginare dorinți”: „cât ne îngăduie inimile în efortul de sublimare/ atât și izbândim./ proaspete uimiri ne hrănesc în fiecare zi.” (p. 5)
Poetul cade pradă ispitelor (de aceea este și gonit din cetate de către unii filosofi), ispitei singurătății, ispitei continuei uimiri, ispite care te hrănesc și nu prea: alunecând într-un fel de teoretizare, scriind poemul poemului sau poezia poeziei, dă semn de deplină maturitate „în prag de înțelepțire”, dar se trezește la timp legat de catarg: poezia trebuie să transceadă înțelepciunea, să fie adevărata viață, iubirea mai presus de iubire, „vorbă de duh/ ceva cutremurător pe lungimea de undă/ a sufletului destins.”
Ca și poetul, comentatorul poate exclama și el că ar fi la a nu știu câta încercare de suprindere a creației și re/creației, a oglindirii; urmărindu-l pe poet ca pe un experiment, îl vede cum surzește ori orbește, după modele magnifice, dar reușind cu sufletul să leviteze deasupra unor veșnice plaiuri ale vânătorii de metafore; comentatorul raportează tensiunea pseudo-lenevirii în urma „reveriilor travestit în iscoade desuete”, întrebările rămânând, dar cu un cuantic semn de întrebare: „Cum vei trece” (p. 8), poemul astfel intitulat învecinându-se cu textul „Ca o felină trupul”: „Trăiești ca un pustnic/ te bucuri de solitudinea mărăcinilor/ nu-ți pasă de arșiță/ nu ți-e lehamite de confort – te-ai/ obișnuit? -/ cât e ziua de lungă huzurești la/ umba unei idei/ te pierzi – și acum – printre idoli puberi/ trupul se destinde ca o felină/ lihnită de foame” (p. 9)
La Pustnicul acesta revine, cumva, Poetul, îi este Supererou sinelui său („Cu de la sine putere pustnicul”, p. 19), măcar parțial…
În cele din urmă, parcă ai ghici o mare Nemulțumire, care îl face să încerce iar și iar versul cu degetul acela al lui Michelangelo, veșnicul copil tânjește (p. 10), evident după ceva mai bun, luciditatea poate puncta când nu te aștepți, agresivității și durității naturii cultura (ficțiunea) nu îi poate răspunde decisiv: „Nici într-un fel al mării/ dacă suav sângele nu curge/ nicicum al gândului dacă/ ficțiunea nu zvâcnește doar/ cu fulgii de zăpadă pe gene/ cu boarea luminii pe buze iar/ și iar slăvindu-ți traiectul/ printre înțelesuri agresive” (p. 11)
Totuși, înțelepciunea, iar nu înțelepțirea, poate dicta frumuseți („furați de partea nevăzută a întâmplărilor/ să avem măcar răbdarea firului de mac dintre/ șinele de cale ferată”, p. 12), poetul este un sentimental care nu va vinde niciodată „lada de zestre” a mărilor dinlăuntru, aceste mări fiind fără doar și poate Imperiul necolonialist al lui Valeriu Valegvi: mări care inundă și Galațiul ideal, străzile orașului peste care trece zilnic, „inimă-n neliniștit survol”, poet-inimă pierdut frumos în țesăturile infinite ale Limbajului, cu o surprinzătoare (și nu prea) umbră orientală lăsată peste unele dezamăgiri (societale): „Am fost odată/ culegător de fructe de mare/ colecționar de sfaturi/ date de mama și de binevoitorii de ocazie/ plăsmuitor de idoli/ din cuvinte prea des meșteșugite/ derviș/ cu luna dogorind în ceafă// am fost odată/ de n-aș mai fi fost” (p. 18)
Sfidând cumva Timpul, se recunoaște „ușor de prins în cătarea clipelor”! Dar poate este doar „eul liric”, scriitorul trebuie să se joace cu cititorul, vocile sale formează un cor pe care-l asculți unde omenia ți-o permite (pe faleza Dunării, pe Domnească, pe Siderurgiștilor, pe strada Cluj), un cor care colindă, care poate ura ca la Sărbători, „pe drumul oaselor (tot vorbeam despre esternuri, unde ești tu Mărgelatu? – n.a.)/ binecuvântare”, p. 76, „urările” sunt de la p. 75: „Găsi-te-ar dorul/ să te găsească/ mânca-te-ar clipa/ să te mănânce/ mustra-te-ar cugetul/ să te mustre/ odihni-te-ar somnul/ să te odihnească/ oglindi-te-ar visul/ să te oglindească/ viscoli-te-ar gândul/ să te viscolească/ înviora-te-ar izvorul/ să te învioreze/ înțelepți te-ar toamna/ să te înțelepțească/ iscodi-te-ar vântul/ să te iscodească/ încărunți-te-ar bucuriile/ să te încărunțească/ amin”!!!