Directorul general Bogdan BURCU a încheiat recent „seria postărilor dedicate bilanțurilor regionale ale sistemului penitenciar”, un veritabil turneu de forță prin care și-a asigurat propria imagine, poleind, de fapt, găurile din sistem. Finalul, „previzibil”, a fost dedicat „celei mai importante”, în termeni de venituri, Penitenciarului Timișoara, care, „evident, [e] de departe în fruntea clasamentului”. O, ce surpriză!
Același director, într-un acces de emoție (sau de PR bine calculat), a vorbit despre „bilanțul celei mai complexe și grele dintre regiuni, Regiunea București-Ilfov”, care s-a remarcat prin „cifre impresionante și rezultate foarte bune obținute în condiții dificile”. Iar ca tacâmul să fie complet, în Regiunea de Sud-Est, „rezultatele sunt și rămân impresionante”, iar „problemele în continuă scădere”.
Traducerea acestor ode triumfaliste este simplă și usturătoare: știm deja că ședința de Bilanț din 12 martie 2026 va fi un ritual deja cunoscut, o coregrafie anostă unde meritocrația a fost de mult îngropată sub mormane de hârtii lucioase și zâmbete forțate.
Beizadelele de carton: Cum se fabrică „performanța” la penitenciarele de top
Sala bilanțului? O scenă pe care joacă trei categorii de personaje: „OASPEȚII, PREMIANȚII și CENUȘĂRESELE”. Premianții? Acei directori cu „pasul măsurat”, „zâmbete rare” și locuri „strategic alese”, abonați permanenți la panoul de onoare. Acești „beizadele de sistem”, așa cum sunt numiți, ne sunt serviți an de an drept „exemple de bune practici”.
Dar cine se întreabă de ce „nu se spune și partea mai puțin spectaculoasă a poveștii”? Cine vorbește despre „oportunitățile, avantajele și beneficiile” pe care le primesc aceste unități privilegiate? Câți directori au primit o unitate „pusă la punct până la ultimul detaliu”, precum domnul Liviu Marica? Cât de greu este să conduci o instituție stabilă, fără probleme financiare, cu personal suficient și plasată „în buricul târgului”? Același „privilegiu” se extinde la Jilava și Rahova, penitenciare care, chiar și cu „cifre impresionante”, se bucură de un avantaj geostrategic enorm.
Regiunea București-Ilfov este „greacă și complexă”, dar domnul director general „omite” un detaliu esențial: „oportunitățile sunt infinit mai mari ca în restul regiunilor”. Aici, „oferta pentru scoaterea deținuților la muncă este practic nelimitată”, „contractele și colaborările apar constant”, iar „recrutarea de personal este incomparabil mai facilă”. Nu numai că unitățile din zona metropolitană nu duc lipsă de candidați, dar beneficiază și de „sprijinul ANP” și, mai grav, de „tolerarea abaterilor, neregulilor și ilegalităților”, așa cum s-a întâmplat la Penitenciarul Jilava. O adevărată fabrică de „performanță” la cheie, unde succesul este garantat din start!
Cenușăresele sistemului: Eroii nevăzuți ai spinoasei realități
De cealaltă parte a sălii, undeva spre margine, stau „Cenușăresele”. Unități penitenciare precum Brăila, Galați, Tulcea, Poarta Albă, Miercurea Ciuc, plasate în zone unde „demografia scade, economia stagnează, iar oportunitățile sunt rare”. Cum ar putea aceste unități să concureze, în mod cinstit, cu „beizadelele”? Cum ar putea visa la un loc pe podium, când li se cere să alerge pe un drum de țară, cu bocanci de plumb, în timp ce „premianții” zboară pe autostradă, cu avioane private?
Sindicatul ridică o întrebare justă, adresată „juriului” format din ANP și Ministerul Justiției: „Nu ar fi mai corect ca aceste premiere să fie organizate pe categorii, asemenea competițiilor sportive?” O „categorie grea” pentru beizadele și o „categorie muscă” pentru Cenușărese. Doar așa am putea vorbi de o competiție reală și, poate, am vedea „Cenușăresele devenind fruntașe în liga lor”, iar „beizadelele descoperind cum arată coada clasamentului”. Dar, ah, de ce ar schimba un sistem care le convine de minune?
Domnul Goe și anturajul său de „mamițe”: Mecanismul perfect al impunității
În lipsa unei astfel de abordări, scena se repetă „anual”: „un cor de osanale pentru privilegiați”, iar „rudele lor mai sărace” își caută „locuri discrete în sală”, „spre margine”, ca nu cumva să respire „același aer cu pseudo-fruntașii sistemului penitenciar”. Cenușăresele își calculează ieșirea rapidă, în cazul în care „cineva are ideea incomodă de a formula critici nominale”.
Dar, în realitate, „Cenușăresele sunt adevărații premianți ai sistemului penitenciar”. Ele sunt cele care „țin pe linia de plutire – uneori chiar deasupra ei – penitenciare grele, cu deținuți problemă, deficit cronic de personal și, nu de puține ori, două-trei sindicate în curte”. Acolo, „conducerea înseamnă muncă reală, decizie și responsabilitate”.
În contrast, „directorii-beizadele” primesc unități „pe tavă, curate, stabile și protejate”. Iar când apare o „problemă minoră”, începe „strigătul beizadelei către Înalta Poartă”. Rapid, „se detașează un angajat, se mută un deținut incomod, apare aprobarea pentru aproape orice”. Un „mecanism de protecție perfect funcțional” care le menține titlul de beizadea. De aceea, mulți dintre acești directori „seamănă izbitor cu Domnul Goe”, iar în jurul lor „roiesc grijulii Mamița, Tanti Mița și Mam’ Mare” – adică, fără echivoc, Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), Ministerul Justiției (MJ) și acele „câteva sindicate care, de ani de zile, le-au fost preș și plasă de siguranță”.
În aceste condiții, mai putem vorbi de „lecții de performanță” sau ne rezumăm la „povestea falsă, dar frumos ambalată, spusă la serbarea fiecărui bilanț anual?”
Apel la realitate (o utopie?): Un premiu meritat pentru un… real „Cenușăreasa”!
Sindicatul lansează o provocare directă pentru directorul general: „Anul acesta ne-am dori ca premiul să-l câștige o Cenușăreasă dintr-o unitate în care lucrurile se țin în picioare cu greu, zi de zi.”
Un mesaj tăios către domnul director general Bogdan BURCU: „acordați aceeași atenție și navelor (n.r. penitenciarelor grele) care se chinuie să plutească fără sprijin, nu doar submarinelor blindate (n.r. penitenciarelor ușoare) care vă oferă inspirația pentru materialele de bilanț!” Și, poate, ar fi timpul să recunoașteți că „realizările modeste fac parte din realitatea sistemului, la fel și nerealizările”. Căci, „eșecurile nu aparțin doar unor unități izolate, aparțin conducerii sistemului penitenciar, adică… dumneavoastră.”
La masa bilanțului, ar fi de „bun-simț să fie rezervat un loc și Cenușăreselor. Modeste și tăcute, ele duc pe umeri un greu pe care puțini îl văd, dar fără de care sistemul penitenciar nu ar mai funcționa.”
Și, ca o ultimă înțepătură, dar nu cea din urmă, o reamintire usturătoare pentru domnul director general Bogdan BURCU: „nu uitați că, odinioară, ați fost o Cenușăreasă hăituită a Poliției Penitenciare!” Ironia sorții sau un avertisment că roata se întoarce? Poate că, în spatele opulenței bilanțurilor, se ascunde un trecut pe care l-ați uitat prea ușor, domnule „Domnul Goe” al ANP! (Cristina T.).