La peste 90 de ani, trei femei din Cluj continuă să fie active, optimiste și implicate în comunitate. Fie că dirijează un grup vocal, studiază la facultate sau povestesc despre călătorii în jurul lumii, experiențele lor de viață traversează aproape un secol de istorie. În spatele longevității lor se află disciplină, optimism, activitate constantă și o capacitate impresionantă de a depăși momentele grele.
Deși poveștile lor sunt diferite, se întâlnesc în câteva idei simple: viață organizată, muncă și ritm, dar cel mai important legăturile cu oamenii.
Irina Popa, 91 de ani
Irina Popa s-a născut în 1935, pe 14 ianuarie, în comuna Roșia Montană, județul Alba. A urmat școala primară în localitatea natală, apoi a continuat studiile la Cluj, la Liceul „Regina Maria” și la liceul pedagogic.
În 1953 a absolvit liceul pedagogic și a fost repartizată în comuna Mogoș, unde a predat timp de trei ani. Ulterior a fost transferată la Bistra, iar mai târziu a lucrat la școala de aplicație a Liceului Pedagogic „Horea, Cloșca și Crișan” din Abrud, de unde s-a pensionat după 44 de ani și șase luni de activitate în învățământ.
„Am fost învățătoare și am predat mai mult muzică”, spune ea.
Pasiunea pentru muzică a continuat și după pensionare. A absolvit și Școala Populară de Arte din Cluj, iar în prezent participă activ la un club de seniori, unde conduce un grup vocal.
„Cea mai mare parte din activitatea mea o desfășor la Centrul de Zi pentru Seniori, unde mă simt foarte bine. Pentru mine este a doua familie aici. Cântăm muzică populară și romanțe și pregătim spectacole”, spune Irina Popa.
Secretul: o viață organizată
Când vine întrebarea despre „secret”, Irina Popa nu vorbește despre vitamine, rețete sau tratamente, ci despre ordine.
„Încerc să-mi organizez viața ordonat. Mănânc la ore fixe. Dimineața fac gimnastică, în fiecare dimineață, mă plimb, fac mișcare pe jos”, spune Popa.
Insistă că starea de bine este legată de comunitate, referindu-se la Centrul de Zi pentru Seniori în care se implică: „Aici mă simt foarte bine”, repetă aceasta. Pentru ea, clubul de seniori nu este doar „o activitate”, ci un înlocuitor de familie, un loc în care nu este singură.
Viața Irinei Popa nu a fost lipsită de momente dureroase. Cea mai grea perioadă a fost pierderea soțului său, în 1999, în urma unui infarct. La câțiva ani distanță a urmat o altă lovitură puternică: moartea fiului ei, la vârsta de 54 de ani, după o perioadă de boală.
Totodată, Irina Popa explică și faptul că secretul unei vieți fericite ține de urmărirea pasiunilor tale: „Când sunt necăjită, iau acordeonul și cânt câte un cântec. La fel și când sunt voioasă. Locuiesc singură și, în felul ăsta, îmi petrec viața în mod plăcut”. Acordeonul, instrumentul ei de suflet, devine astfel și medicament, și companie.
Pentru tineri, sfatul ei este ferm și personal, legat de ce vede pe stradă: „În primul rând, să renunțe la droguri. Să facă mai multă educație”, spune aceasta.
Dă și un exemplu care a rămas imprimat în mintea ei: „Eram într-o stație de autobuz și un tânăr a aruncat chiștocul de țigară lângă autobuz. I-am zis că acolo e un coș, să-l pună în coș. Și mi-a zis: «dacă vreți, faceți dumneavoastră gestul ăsta»”.
Amalia Tușa, 90 de ani
Amalia Tușa s-a născut în 1936, pe 14 februarie, în Cluj. În povestea ei, longevitatea nu este despre un program strict, cât despre atitudine: un optimism încăpățânat și capacitatea de a transforma și întâmplările neplăcute în unele mai ușor de acceptat.
Secretul ei? Fericirea și optimismul.
„Sunt o fire foarte veselă, foarte optimistă. Întotdeauna zic: «orice s-ar întâmpla, putea să fie și mai rău»”, spune Tușa.
Aceasta povestește cu umor autoironic despre fragilitatea ei: „Mai cad așa, dar nu contează. Dumnezeu mă ridică și nu mă lasă chiar să-mi frâng capul”.
În spatele glumei Amalia evidențiază o lecție importantă: se poate întâmpla să cazi, dar contează cum te ridici și cum lași asta să îți afecteze viața.
Rutina ei zilnică este legată de ordine, eleganță și respect față de sine.
„Sunt ordonată și sunt pretențioasă”, spune Tușa.
Dacă dimineața simte că nu arată cum își dorește, schimbă fără ezitare.
„Foarte rar se întâmplă să mă îmbrac și să nu-mi placă, dar dacă se întâmplă, mă grăbesc și schimb, fiindcă trebuie să te simți comod cu tine”, spune Amalia Tușa.
Tușa: „Sunt foarte activă”
Lucrurile care o ajută să meargă mai departe, în ciuda greutăților, sunt multiplele activități la care participă.
„Sunt foarte activă. Îmi plac pictura, literatura, fac teatru, dansez. Îmi place grozav să dansez. Ăsta este hobby-ul meu”, spune Tușa.
Deși azi este cunoscută pentru optimismul ei, viața Amaliei Tușa a avut și perioade dificile. În tinerețe, situația politică a familiei i-a afectat parcursul educațional, după ce tatăl ei a fost arestat, iar acest lucru i-a limitat posibilitățile de studiu. Mai târziu, viața personală a trecut printr-un divorț, iar responsabilitatea creșterii copilului a căzut în mare parte pe umerii ei.
Cu toate acestea, Amalia Tușa spune că secretul este că a încercat întotdeauna să privească înainte și să nu se lase doborâtă de greutăți. Anul acesta își îndeplinește și un vis mai vechi: să termine Facultatea .
Pentru tineri, Amalia Tușa nu oferă o „rețetă”, ci un model: să nu cedezi și să păstrezi perspectiva asupra vieții.
„Întotdeauna am zis că putea să fie și mai greu”, repetă ea.
Atena Porteka, 93 de ani
Atena Porteka s-a născut în 1932, într-o localitate care, spune ea, a trecut prin „transformări administrative”: Călibăneasa, fost județ Vrancea, azi în județul Galați.
La Cluj a ajuns după terminarea studiilor la București și după căsătorie. L-a cunoscut pe soțul ei la facultate, s-au căsătorit și au fost repartizați în Maramureș, la mina Cavnic. După stagiatură, au ajuns la Baia Mare, la grupul școlar minier, unde a profesat zece ani.
Apoi, „fiind o fire mai aventurieră”, a decis mutarea la Cluj, în 1970, unde s-a și pensionat.
Pentru Atena Porteka, una dintre cele mai dificile experiențe a fost perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În copilărie a trăit bombardamentele din 1944 de la București, o amintire care a rămas puternic întipărită în memoria ei. În timpul refugiului, a fost martoră la scene dramatice din gară și din trenurile pline de civili care fugeau din calea războiului.
Experiențele acelei perioade au marcat-o profund, iar și azi spune că sunetul sirenelor sau al avioanelor îi trezește acele amintiri.
Microbul călătoriilor
După pensie, însă, viața ei pare că începe o a doua etapă: călătoriile.
„Mi-am exersat în continuare microbul călătoriilor. N-am ratat nimic, nici în țară, nici în afară”, spune Porteka.
Enumerarea ei este lungă și arată o energie rară: Rusia, Franța, Anglia, Grecia, Tunisia, Egipt, Israel, Africa, Maroc, Kenya, Cuba, Australia și China. Rusia este țara pe care a vizitat-o de peste 20 de ori.
„Norvegia și Suedia sunt țările care mi-au rămas în suflet. Curățenia, disciplina și frumusețea locurilor sunt impresionante. La fel și atenția față de oameni”, spune Atena.
Despre secretul longevității, Atena Porteka îl leagă de copilăria grea și de „călirea” timpurie.
„Am avut prima copilărie la țară. Fără căi ferate, fără trotuare, cu ierni grele”, își amintește Atena.
Când vorbește despre cum reușește să rămână activă la 93 de ani, răspunde simplu: „Reușesc. Mănânc ce-mi place, dar mâncăruri ușoare”.
Apoi adaugă, cu umor, unele dintre micile ei secrete: „Chiar dacă mănânc micul dejun dimineața, am picurătura mea de tărie. Țuică cu miere de albine”.
„Mai am un secret: odată pe an merg la o prietenă în Maramureș și o ajut la grădină. Mă trezesc dimineața la 4–5, merg în grădină, îmi fac treburile, pe la 8 beau cafeaua, mai fac ceva prin casă. La 11 mă trimite prietena mea la culcare. Mă trezesc pe la 15, mâncăm masa de prânz și apoi iar la treabă. Sunt multe activități pe care le fac cu drag”, povestește Porteka.
Sfatul ei pentru tineri este dur și direct: „Să renunțe la droguri. Să renunțe la nopțile destrăbălate. Să se axeze pe studii și educație”.
Dă și un exemplu recent, care arată vulnerabilitatea bătrâneții într-o societate grăbită: a coborât greu din autobuz, a întins mâna să fie ajutată, o fată a ignorat-o, iar un alt om a împins-o și a căzut lângă autobuz.
„Astea sunt carențe de azi”, concluzionează ea.
O viață fără „rețetă”
Privite împreună, cele trei povești compun un tablou despre longevitate care nu seamănă cu reclamele la „miracole” și nu promit că, dacă faci un singur lucru, vei trăi 100 de ani.
La Irina Popa, viața lungă este o combinație de program, mișcare zilnică și muzică, dar și de apartenență la o comunitate care îi ține singurătatea la distanță.
La Amalia Tușa, cheia este optimismul, umorul și grija de sine ca formă de demnitate, ce îi oferă o mentalitate de luptătoare.
La Atena Porteka, longevitatea este un amestec de „călire” din copilărie, dor de lume, muncă, ritm și o poftă de viață care nu s-a stins nici după război, nici după pensionare.
Viețile lor sunt o lecție despre cum se ține o viață „în picioare”: cu ordine, cu oameni și pasiuni.